Skip to main content

Reflexologia posturii

Caracteristicile de bază ale reflexologiei posturii

Prin declanşarea reacţiilor de postură rezultă o multitudine de stimuli asupra articulaţiilor, capsulelor articulare, tendoane, asupra aparatului vestibular, a receptorilor de întindere  musculară ş.a.m.d. Impulsurile aferente rezultate astfel au, cu precădere, caracter proprioceptiv. La acestea se adaugă stimuli exteroceptivi (atingere)  şi interoceptivi (mişcări viscerale, pleura şi mediastinul), care, în cadrul declanşării reacţiilor de postură, excită sistemul nervos central. Schimbarea rapidă a posturii, la declanşarea reacţiilor de postură, conduce, deasemenea, la realizarea de aferenţe caracteristice prin intermediul receptorilor vizuali.

La desfăşurarea precisă a reacţiilor de postură este de luat în calcul o afluenţă constantă de aferenţe din surse de stimulare diferite. Rezultă drept urmare un răspuns caracteristic, reproductibil, al sistemului nervos central la un stimul complex, dar „normat“ în ansamblul său..

În acest sens, fiecare reacţie de postură reprezintă o unitate a aferenţelor caracteristică, care realizează accesul la un model de postură şi de mişcare, şi care în caz de nevoie -  în sensul unei confruntări a individului cu mediul înconjurător – este pus la dipoziţie de sistemul nervos central.

La diferitele reacţii de postură aceste unităţi ale aferenţelor sunt şi ele diferite  (de exemplu reacţia de tracţiune şi reacţia Landau). Sunt însă observate modele parţiale de acelaşi fel în cadrul reacţiei globale specifice(de exemplu poziţia membrelor inferioare la reacţia de tracţiune şi reacţia Landau). Aceste modele parţiale caracteristice, de acelaşi fel, sunt rezultatul unui proces de coordonare nervos-central, care este în corelaţie strictă cu vârsta de dezvoltare a copilului.


Modele parţiale tipice de acest fel sunt:

Model gen Moro al braţelor

În perioada de nou-născut, la reacţiile Collis, Peiper-Isbert şi Vojta apare o mişcare orizontală a braţului, cunoscută sub numele de reacţia Moro.

Collis horizontal 1. Phase Peiper-Isbert 1. Phase Vojta-Reaktion 1. Übergangsphase

Reacţia de atârnare orizontală după Collis, reacţia de atârnare după Peiper şi reacţia Vojta


Dincolo de această fază „holokinetică“ a dezvoltării, comportamentul braţelor la reacţia Peiper-Isbert între săptămâna a 6-a şi a 12-a se aseamănă componentei tonice a reacţiei Moro, cum este ea observată în a 2-a jumătate a primului trimestru. La reacţia Vojta acest fel de manifestare a reacţiei apare abia dupa săptămâna a 10-a
şi durează până în săptămâna a 20-a. La reacţia Collis orizontal ea apare doar între săptămâna a 7-a şi a 8-a de dezvoltare.

 

Sinergia flexiei picioarel

Poziţia picioarelor, este la reacţia  Landau, la reacţia de atârnare axilare şi într-o oarecare măsură şi la reacţia de tracţiune, aceeaşi în faza 1-a. Flexia inertă a membrelor inferioare durează, la reacţia de atârnare axilară şi la reacţia Landau, pe întreaga perioadă a primului trimestru, încetează însă la reacţia de tracţiune deja la mijlocul primului trimestru.

Landau-Reaktion 1. Phase Axillarhängeversuch 1. Phase Traktionsversuch 1. Phase

Reacţia Landau, reacţia de atârnare axilară şi reacţia de tracţiune


Apare o flexie activă a membrelor inferioare către corp. Noi numim acest model de mişcare şi de postură o sinergie de flexie a membrelor inferioare. La reacţia de tracţiune ea apare la mijlocul trimestrului 1, la reacţia de atârnare axilară şi la reacţia Landau, la trecerea de la luna a 4-a la luna a 5-a. Chiar şi diminuarea sinergiei de flexie a membrelor inferioare, apare la toate reacţiile de postură amintite mai sus, dar la momente diferite.

 

Importanţa reflexologiei posturii în diagnosticul dezvoltării

Reacţiile de postură sunt poziţii şi mişcări complicate, adoptate în mod reflex la schimbarea bruscă a poziţiei corpului, şi care conduc la luarea acestor posturi. Pentru a putea fi folosite clinic, trebuie ca:

  • Răspunsurile motorii la schimbarea poziţiei corpului să fie vizibile, să se desfăşoare după anumite reguli, aceasta însemnând că ele pot fi reproduse.
  • Răspunsurile motorii să oglindească reactibilitatea sistemului nervos central în diferitele faze ale dezvoltării.
  • Reacţile normale să poată fi deosebite de reacţiile anormale.

Deja Moro a avansat pentru reflexul descoperit de el astfel de ipoteze. Şi Landau şi-a demonstrat într-un mod asemănător fazele dezvoltării reacţiei sale. Noi susţinem ipoteza diferitelor faze de dezvoltare a reacţiilor de postură din următoarele motive:

  • Coordonarea automată a posturii corpului este un proces activ. Ea presupune o funcţionare foarte complicată a sistemului nervos central, care există deja din perioada de nou-născut.
  • Reacţiile de postură au ca mişcări reflexe sau posturi reflexe, un vizibil conţinut kinesiologic. Ele se  folosesc de un joc muscular vizibil.
  • Cu ajutorul reacţiilor de postură normale putem trage concluzii asupra altor funcţii ale SNC.

Din desfăşurarea „lege artis“ a reacţiilor de postură pot fi trase, spre exemplu, următoarele concluzii:


Landau-Reaktion 3. Phase Vojta-Reaktion 2. Phase

Traktionsversuch 2. Phase Collis horizontal 2. Phase

Collis vertikal 1. Phase Axillarhängeversuch 2. Phase Peiper-Isbert 3. Phase


Un copil, care la sfârşitul trimestrului al 2-lea reacţionează d.p.d.v. postural conform vârstei, posedă următoarele aptitudini (vezi foto de sus)

  • Copilul poate prinde radial. Condiţiile prealabile pentru aceasta sunt mişcarea de pronaţie a antebraţului, deschiderea deplină a palmei şi abducţia metacarpienelor. Toate acestea n-i le arată reacţia Collis orizontal.
  • În decubit ventral copilul se poate sprijini pe palme. A dobândit sprijinul simetric pe coate cât şi sprijinul pe un cot. Astfel, în decubit ventral, o mână este eliberată pentru a prinde.
  • Copilul nu va avea în viitor – în condiţiile unei dezvoltări fără probleme – tulburări semnificative ale stereognoziei.
  • Reflexul de apucare a mâinii a dispărut. Aceasta este condiţia pentru o funcţie normală de sprijin a mâinii.
  • Copilul se poate rostogoli coordonat din decubit dorsal în decubit ventral. Pentru aceasta trebuie să se poată realiza, segmental, funcţia de sprijin corespunzătoare în centura umerilor şi bazinului, precum şi funcţia de sprijin a corpului în decubit lateral. Un copil care se rostogoleşte „en bloc“ nu se poate sprijini în decubit lateral. Această funcţie o recunoaştem la sfârşitul fazei a 2-a la reacţia Vojta.
  • Reflexul optico-facial (clipire reflexă la un stimul optic) poate fi declanşat. În caz contrar, trebuie exclusă o tulburare de vedere, respectiv trebuie să ne gândim la o problematică de dezvoltare mentală. Faza a 3-a a reacţiei Peiper-Isbert stabileşte nu numai atingerea treptei de maturizare la finele celui de-al 2-lea trimestru, ci presupune şi prezenţa componentei optice în coordonarea reactibilităţii posturale.
  • Dacă treapta de dezvoltare atinsă de copil corespunde cu vârsta calendaristică, este exclusă o tulburare semnificativă a dezvoltării mentale.
  • Nu putem vorbi de o pareză cerebrală infantilă, dacă toate reacţiile de postură amintite au o desfăşurare normală. Pentru că orice dezvoltare cerebral paretică, chiar şi una minimală, este caracterizată încă din primele săptămâni de viaţă de o tulburare a reactibilităţii posturale, care se oglindeşte în reacţii de postură anormale sau disarmonice. Disarmonice înseamnă că pot fi observate concomitent modele parţiale ale unor stadii de dezvoltare diferite (de exemplu: braţele ne arată un nivel al verticalizării inferior celui al picioarelor).
  • Dacă nivelul dezvoltării posturale atins coincide cu vârsta calendaristică a copilului, este exclusă o tulburare gravă,congenitală, de natură hormonală sau metabolică, cu urmări pentru dezvoltarea mentală şi/sau pentru cea motrică.

Vârsta de dezvoltare posturală se stabileşte înainte de a afla vârsta calendaristică!

Dacă există concordanţă referitoare la nivelul reactibilităţii posturale, la treapta de dezvoltare a verticalizării, la mişcarea fazică(spontană) şi la vârsta calendaristică, atunci avem de-a face cu un copil normal dezvoltat, cu o prognoză normală a dezvoltării.